Zilele trecute ma aflam intr-o binecunoscuta autoservire din Brasov. In jurul meu galagie mare, studenti care tocmai iesisera de la examen, elevi care poate chiuleau (treaba lor 🙂 ), pe scurt: localul era ticsit de lume. Deodata, pe usa intra un om, un binecunoscut cersetor fara adapost care-si face veacul prin zona. Toata zarva din jurul meu se domoleste si parca toti ochii din incapere se atintesc catre saracul om care se opreste in fata tejghelei, isi aseaza la picioare numeroasele sacose si isi comanda mancarea cu voce inceata.
Dupa cateva secunde de liniste, zarva din jurul meu se dezmorteste iar niste clienti dau sa plece. In afara faptului ca prezenta omului nostru nu prea se potrivea in peisaj in rest totul mi se parea chiar ok, nu mirosea urat ca alti cersetori, hainele le avea curate, nu intelegeam care putea sa fie problema!? Imensele sacose? Ochii atintiti in pamant, parca vinovati ca se aflau acolo? Inainte sa deslusesc un raspuns cat de cat logic, omul nostru isi primeste mancarea, plateste, se impovareaza din nou cu sacosele lui imense si da sa plece. Aproape de iesire, un domn bine imbracat care tocmai intrase, il observa, se da din calea lui si ii tine usa deschisa. Omul nostru se opreste pentru o secunda, ridica privirea si zice ” Multumesc!”.
Ce m-a impresionat pe mine in acel moment nu a fost faptul ca un domn imbracat bine, deci hai sa-i zicem bogat, a facut acest gest catre un om caruia norocul nu prea i-a suras in viata. Nu, nici vorba! M-a impresionat faptul ca omul nostru, aflat sub presiunea atator priviri dezaprobatoare, a avut taria sa prelungeasca acest chin oprindu-se pentru a-i multumi domnului in costum. Cu siguranta a multumit si celor care i-au oferit banii din care si-a cumparat mancarea. Cat am stat la coada, nu imi amintesc sa fi auzit pe vreunul din galagiosii din jurul meu multumindu-le celor care le umpleau farfuriile sau casieritei. Am tras o privire in jurul meu, pun pariu ca fiecare dintre cei care ma inconjoara se simtea mult mai plin de maniere decat un om al strazii, un cersetor.
Oameni buni, nimeni nu pune la indoiala faptul ca suntem manierati insa ce anume ne opreste sa ne exteririzam, ce ne opreste sa mai spunem “multumesc”? Suntem prea stresati? Nu avem destul timp liber? Am sa va zic un lucru pe care il stiati insa se pare ca l-ati uitat: manierele si in special cuvantul “multumesc” sunt cele mai usoare cai prin putem interactiona cu cei din jurul nostru. Simple gesturi altruiste urmate de multumiri si chiar zambete sunt niste lucruri marunte care pot da culoare zilei care tocmai a inceput. Si pentru ca tot am adus vorba de inceputul zilei, in fiecare dimineata imi cumpar tigari de la benzinarie si de fiecare data sunt servit de catre alt angajat. De fiecare data le multumesc tuturor si le urez eu o zi buna insa o singura fata imi tranteste pachetul pe tejghea, incruntata si care parca nici nu ma aude cand ii zic “multumesc”. Treaba ei…..
Sunt foarte curios ce parere aveti voi despre subiect, avem de-a face cu o problema sociala? Imi puteti impartasi din experientele voastre?
[sursa imaginii]
Deh, noi avem o problema in a interactiona in public. Dde multe ori surprind privirea cuiva uitandu-se la mine si cand ii zambesc se uita imediat in alta parte sau pleaca ochii. Suntem un pic “salbatici” la capitolul asta, ca si la cel cu “multumesc”.
Acum o jumatate de ora. 🙂
Ce povestesti tu imi aduci aminte de o discutie de acum cateva zile. Veneam la servici cu taxi si dupa ce i-am spus soferului unde vreau sa ajung, acesta s-a intors oarecum surprins la mine si mi-a zis “Stiti cat de putina lume mai spune “va rog” ? Marea majoritate nici macar nu mai saluta cand urca in masina. ”
As zice ca da, incepe sa devina o problema.
Spun multumesc de cate ori am ocazia. Salut de cate ori intru intr-un magazin, cu toate ca multi se uita ciudat cand fac asta.
Nu costa nimic sa fi politicos!
Dragă Fulgerică, e impresionat ce ai povestit. Totuşi e puţin exagerat să spunem că a mulţumi e un gest de altruism, dar se poate să văd eu prea meditativ.
Oricum, îmi doresc ca toată lumea să ajungă să înţeleagă mesajul transmis de tine. Sunt sătul de oamenii care spun: „Mersi!” din obişnuinţă sau obligaţie sau care nu mulţumesc deloc.
Încep să ne mire lucrurile normale.
Dacă la ştiri vezi numai că ăla l-a omorât pe ălălalt, că nu-ştiu-cine a furat pe nu-ştiu-cine, dacă peste tot în viaţa publică vezi numai sforării şi duşmănie, cum să mai ai curaj să interacţionezi cu străinii? Fiecare persoană necunoscută este un potenţial criminal, hoţ sau duşman, nu?
Hmm… e campanie? Am vazut acelasi subiect si prin alte parti…
Oarecum, poate asa mai iau si alti bloggeri initiativa.
haide că nu-i dracu chiar atât de negru. La un binecunoscut fast-food (începe cu P) la care merg de câte ori am 7,5 lei pentru un sandwich cam toată lumea mulţumeşte când îşi primeşte pachetul.
Eu mereu spun Multumesc , si de multe ori, dupa ce tin usa deschisa unei domnisoare si ea intra ca o mula fara a spune nimic ii spun cat sa auda “Cu placere” 😀
Povestea mea: am stat doar o luna in Irlanda. Pe langa linistea de mormant din Dublin, amabilitatea e nelipsita. In magazine, bacanii, supermarketuri, pe strada, absolut oriunde. Nu exista om acolo care sa nu iti acorde prioritate cand vrei sa treci, si sa nu zica el un “sorry” desi tot el iti face loc sa treci. Dupa primele “acordari de prioritate” nu ai cum sa nu te simti un pic jenat, si sa realizezi ca graba ta merita un sacrificu de cateva secunde pentru a acorda la randul tau prioritate celorlalti. Mai mult decat amabilitatea, e inca un lucru: daca te uiti indelung la o persoana aceasta ajunge chiar sa te salute sa iti zica un “hello” chiar daca e constienta ca nu te cunoaste. E doar felul lor de a reactiona, intr-un mod placut.
In fine… dupa luna petrecuta acolo pot zice ca sunt un pic altfel (nu ca as fi fost badaran inainte) zic multumesc, acord prioritate oricui si mai ales tin la curatenia noastra mai mult decat o faceam inainte. Respectele mele,
Obisnuiam sa multumesc de fiecare data cand trebuia. Insa am renuntat. Nimeni nu spunea cu placere. Toti aveau op privire incruntata de parca as fi gresit cu ceva.
La noi e problema de mentalitate. Trebuie sa mai evoluam. Cel putin unii.
Mie imi place sa le arat unora ca se poate si altfel. Eram la coada la bilete la tren si trenul imi pleca in 6 minute, inaintea mea o pensionara cu multe cupoane. Apare o tanara “Ma lasati ca imi pleaca trenul” . Doamna a lasat-o pe tanara. Vazand ca mai am si eu putine minute, si ca doamna tocmai ce spusese ca trenul ei pleca peste o ora zic sa imi incerc si eu norocul si o intreb politicos daca ma lasa si pe mine. A sarit ca arsa, ca ce e ea acolo, cum nepermitem, cum aia si cealalta, i-am zis doar “Multumesc, nu e nimica, doar am intrebat, astept”. In momentul ala s-a oprit ca lovita de tren. Si-a cerut scuze si m-a lasat sa imi iau bilet 😀
Fata aia, cu siguranta duce lipsa dragule…
Spun multumesc doar in momentul in care am si pentru ce sa multumesc.